A fi sau a nu fi hipster

A fi sau a nu fi... hipster? Asta e una dintre întrebările pe care confuzia dată de etichetele urbane la care puțini râvnesc, și-o lansează. E bine că ești hipster sau e rău că nu vrei să fii? Niciodată nu m-am gândit din punctul ăsta de vedere, dar m-am gândit acum, după ce în repetate rânduri am surprins ”acuzații” venite din partea a te miri ce persoane mai mult sau mai puțin lipsite de ele însele. 

 Cum orice trebuie definit, explicat, argumentat științific chiar (ironic), avem nevoie și de o definiție lansată de o autoritate în domeniu, pentru termenul HIPSTER. Nu am găsit, dar am găsit altceva pertinent și în echilibru cu ceea ce se afișează peste tot unde există ceva speculativ-social. Invit oamenii de știință (poate hipsteri) să definească metodologic poate, conceptul actual.

  Definiția de pe urbandictionary  spune că: 

  ”Hipsterii sunt fete și băieți între 20-30 de ani ce reprezintă o subcultură care apreciază gândirea independentă, contra-cultura, politica progresistă, muzica indie-rock, arta, creativitatea, inteligența și conversațiile spirituale.” (conversații ping-pong, cu umor, amuzante, inteligente, miștocăreli pozitive)

 ”Hipstăreala e mai degrabă o stare de spirit, dar se deosebește prin vestimentație. Hipsterii resping atitudinea ignorantă a consumatorului mainstream, ei purtând adesea haine vintage sau de la second-hand, jeanși mulați, sneackerși old-school, ochelari de soare cu rame groase. Ambele sexe au tunsori masculine, păr asimetric, răvășit. (...) În ciuda aspectului (aparent) neglijent, sunt indivizi bine educați, deseori absolvenți ai artelor sau științelor, lucru care presupune o doză de creativitate și capacități analitice. Mulți hipster au joburi în domeniul artei și industria modei. Este un mit că majoritatea hipsterilor trăiesc pe banii părinților.”

  Hipsterii resping convențiile sociale când vine vorba de întâlniri amoroase și refuză standardele tradiționale de frumusețe. Face parte din dogma hipsterilor să nu se lase influențați de tot ce înseamnă publicitatea și media mainstream, care promovează idealuri etnocentrice ale atractivității. Conceptul androgeniei și al feminismului au influențat mișcarea hipsterilor, astfel că băieții sunt la fel de subțiri și de slabi ca fetele cu care se întâlnesc. Idealul de bărbat musculos și atletic nu este atractiv pentru fete, ele văzând în aceștia un simbol al opresiunii masculine, al sexismului și misoginismului. Nici băieții nu sunt atrași de fetele gen Britney Spears, vopsite blond, bronzate în exces, insipide, care pentru ei reprezintă un simbol al nesiguranței, stimei de sine scăzute, lipsei de inteligență și o lipsă a unei gândiri independente. Hipsterii sunt foarte deschiși, astfel că sunt cei mai predispuși către relații interrasiale”.

 Deși hipsterii sunt conformiști în cadrul propriei lor culturi, în comparație cu marea masă, ei sunt pionierii ultimelor tendințe și idei culturale. Spre exemplu, blugii cu aspect uzat, apăruți în marile lanțuri de magazine au fost purtați mai întâi de hipteri, cumpărați din magazine second-hand, cu mulți ani înainte ca acești blugi să fie produși în masă. Ironia este că mulți dintre cei care denigrează  hipstereala urmează de fapt, același tipar pe care hipsterii și l-au croit singuri cu mulți ani înaintea lor. Acest fenomen există și în muzică, multe trupe au devenit celebre și cunoscute publicului mainstream doar pentru că hipsterii le-au găsit și le-au ascultat. În momentul în care anumite concepte din modă și muzică au ajuns către publicul mainstream, hipsterii trec mai departe la ceva nou, îmbunătățit.

  Cultura ca întreg, rezultată din intervențiile sistematice ale hipsterilor este un efect al schimbărilor în societate, provocând senzații de nesiguranță și resentimente oamenilor care nu mai fac parte din fostele clase culturale guvernante. De exemplu, multe din sentimentele anti-hipster vin din partea genului de băieți cu o cultură minimalizată suburbană, care simt că masculinitatea lor, nesigură dealtfel, le este amenințată pe măsură ce hipsterii sunt tot mai sensibili și inteligenți. Anti-hipsteri sunt și cei care pur și simplu nu pot ține pasul cu schimbarea socială și sunt invidioși pe cei care pot.

Luând în considerare aspectele de mai sus, multe etichete cu crengi și ramuri aferente se pot creiona. Spre exemplu, dacă ești inteligent, creativ și te îmbraci de la second hand, nu înseamnă că ești hipster, dar dacă da, sunt o grămadă de argumente pro:

 E mult mai ieftin să te îmbraci de la second hand, rămâi cu bani în buzunar, sau poți să-i pui deoparte pentru a-ți cumpăra o bicicletă. E ok să fii creativ, asta înseamnă că poți rezolva și probleme cotidiene în fața cărora oamenii obișnuiți și-ar da pumni în cap. Inteligența însă, nu te face hipster. Dar dacă te face, asta înseamnă că ești suficient de inteligent încât să-ți dai seama că aceeași țoală pe care dai 300 de lei în magazin, o găsești (dacă ești consecvent) și în altă parte. Masculinitatea în exces este sinonimă cu o stare brută a inteligenței. Și nu mă refer la a fi musculos, dar nici slab. Vopsitul părului e o chestie de gust, nu de hipstereală. Poți să ai botox, buze roz și să citești Coranul. Diferența o face întotdeauna ansamblul. Să nu vrei să folosești însă, pasta de dinți, pe motiv că e prea mainstream, este o exagerare, iar astfel de extreme vin din partea celor chiar nesiguri pe ei, care excluși din însăși ”cultura hipster”, devin mai hipsteri decât hipsterii. O bătălie care pe la noi, se duce la cele mai fine extreme, iar simplul fapt că ești inteligent, creativ, plin de personalitate și alegeri proprii, așa cum mulți nu știu sau nu pot, într-un mod armonios, conduce la eticheta negativă. A nu te conforma unor reguli, nu este sinonim cu a fi hipster. Diferența este motivul. Unii nu se conformează pentru că nici alții nu se conformează, iar alții nu se conformează pentru că au motiv personal, independent de majoritate. Tocmai haosul generat de schimbările dese e singurul care face din peisajul urban ceva colorat, dinamic, ce evoluează până se face praf, transformând banalul într-un adevăr trist valabil, care ne face să râdem: suntem toți la fel, unici. 

 Și acum să amintesc de o celebră campanie al cărei slogan era așa:

Eu sunt ! Tu ?

Locuri de mâncat shaorma în TM

  Am zis ”mâncat”, nu ”băgat”. Pentru că uneori la întrebarea „-băgăm o shaorma!?” greu se mai poate răspunde, unde o băgăm, cum o băgăm, dar mai ales, de ce băgăm, iar răspunsurile valide sunt doar cele, evident, științifice!
  Shaorma e controversată, mâncătorul de șaorma bârfit. Că-i simbol al sărăciei sau al bunelor maniere, simbioza dintre mâncător și produsul mâncat e în aceeași măsură banală, pe cât de ieșită din tipare este.
E ori rușinea pe care snobii și-o provoacă singuri coboarându-se (zic ei) la nivel de șaormă, ori e cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla după o noapte amețitoare de orice-ți provoacă foame. Subiect tabu sau motiv de ”depravare” gastronomică, parte din dieta zilnică sau sărbătoare, șaorma a fost cel puțin o dată pe buzele tuturor.
  A devenit banal să mănânci pe scaun, la masa fast-foodului, așa că am câteva idei pentru o listă cu provocări. Nu pentru că poți deveni penibil făcând asta, ci pentru că reacția celorlalți poate fi amuzantă. Și pentru că se poate ieși din zona de comfort, așa cum zilnic suntem îndemnați pe Facebook să o facem.

Shaorma are alt gust:

 - În timpul adunării grupului de suport pentru persoane care vor să slăbească.
 - În baloanele plutitoare de închiriat, pe Bega
 - În Muzeul de Artă, la vernisaj.
 - Pe hol, la Sala Capitol, în pauza concertului Filarmonicii
 - La terasa unui restaurant chinezesc.
 - De pe ea/el, dezbrăcați.
 - În apă, la ștrand
 - În autobus, linia 40, într-o marți la ora 7:00
 - Niciodată de pe jos!!
 - În Setup Venue, sâmbătă, în primele rânduri.
 - În sala de așteptare a unei stomatologii.
 - Într-un portbagaj închis, într-o mașină agitată, vineri seara la Iveco. :)

De neîncercat așa ceva acasă! Tu în ce locuri neobișnuite ai mânca o șaorma?

De ce e mai bun dezmățul decât serile singur acasă

  Ce se întâmplă când ești singur acasă, rămâne între tine și pereții tăi. Pereții ăia pe care n-ai dat doi bani în ultima vreme, cărora le e ciudă uneori pe banii dați pe țoale, deși tu stai mai mult în casă. Și ce să faci prea mult în casă, în afară de faptul că îți dorești asta și aștepți cu nerăbdare o noapte liniștită cu tine și cartea ta. Un menage a trois în care lirismul culminează, poftele carnale se inhibă ele pe ele și fizicul se confundă pe sine cu un cotor și o pagină albă cu mult text. Ești pe rând toate literele pe care le citești.
  Și e ok. Dar pereții încep să se sature, cartea transpiră în palmele tale, lumânarea tânjește ceva lumină, fizicul tău vrea să-ți iasă din corp, iar vocile pe care le tot auzi nu sunt ale prietenilor imaginari desprinși din lectură. Sunt vocile de la câțiva kilometri distanță, care au dat cartea pe dezmăț, măcar pentru o seară. Au ieșit acolo, în lume, acolo unde inteligența nu se măsoară în conversații,  exact acolo unde fizicul e singura inteligență pe care o poți arăta. Nasul ce vine din multe cărți începe acum să-și vadă de rol, ochii fug peste tot, și nu de la stânga la dreapta respectând aliniate, iar picioarele, mâinile, brațele și pieptul încep să-și vadă menirea. Suntem făcuți să atingem, să mirosim, să simțim, să pipăim, să ne mișcăm. De ce preferă totuși, unii, să se ascundă după masca inteligenței absorbite din cărți, în speranța că lipsa lor de normalitate și interes pentru dezmăț, distracție și pipăieli va crește cu multe puncte IQ-ul în ochii celorlalți, ”derbedeii” și ”bagabonții” care o ard noaptea în cluburi?
    Am pregătit biletul de intrare și sticla în locul unei seri la lumânare citind cărți pentru elocvență. Pentru că ”dezmățul” e mai bun decât o seară singur acasă. Dezmățul îți dă încredere în corpul tău, îți ascute simțurile, te cunoști, te simți, rezonezi cu tine și alții, în același timp sau pe rând. Te miști, arzi calorii, mai vezi și altfel de oameni, nu doar pe tine în oglindă. O noapte de distracție și dans în oraș te face să te trezești alt om, te face să-ți prețuiești mai mult serile pe cont propriu, sau să înțelegi mai bine drama personajelor care suferă din cauza lipsei de distracție în viața lor. :D
    Dezmățul nu are sens de ceva imoral, aici, dar e singurul cuvânt care-mi place cum sună. Chiar și în poveștile de a doua zi...

Poveste cu resurse umane

  Un bărbat s-a angajat la o firmă care vindea produse vegetariene. La o ședință despre importanța produselor vegetariene și necesitatea extinderii acestora și pe alte segmente de consumatori, acest bărbat a ridicat discursul și planul său de acțiune la cel mai înalt nivel, lăsând auditoriul cu gura căscată. Și sefii, și sublaternii au început să se strâmbe, punând la îndoială cele spuse, pentru că li se părea atât de perfect, încât auzind că vine din gura unui angajat pe o funcție mai mică, credeau că acesta încearcă să epateze. Spuneau că omul aberează. Insă tot ce prezentase bărbatul, era un plan extraordinar, logic și bine pus la punct, inovativ, care avea să funcționeze în beneficiul firmei.
   Bărbatul supărat că nu a fost luat în serios, se retrage. A doua zi, același consiliu, același birou. De data aceasta bărbatul nu prezintă nimic, însă un proiect de mare amploare este expus de niște oameni care par a fi.. niște dumnezei. Ei sunt EXPERȚII. Președintele companiei angajase o firmă specializată, pe care o plătise cu foarte mulți bani, pentru a demara proiectul și planul de extindere a firmei pe piața produselor vegetariene și în rândul consumatorilor.

   La final, lumea aplaudă, angajați din toată ierarhia aprobă și felicită experții. Bărbatul tace...se ridică și pleacă, trântind ușa. Era același proiect în aceeași manieră, aceeași strategie și  aceleași puncte abordate de el, cu o zi înainte...Doar că maniera profesionistă, costumația elegantă și parfumul de ”cunoscător titrat” a captivat, mai mult decât banalitatea unui angajat care s-a rezumat la a gândi.

   Luând în considerare evenimentul de mai sus, care, sub diverse forme, a mai avut loc, aș putea să concluzionez că șeful era slab pregătit, fără spirit critic? Sau că angajatul, banalul tip care gândește dar nu se îmbracă, a fost aproape deloc convingător?