A fi sau a nu fi... hipster? Asta e una dintre întrebările pe care confuzia dată de etichetele urbane la care puțini râvnesc, și-o lansează. E bine că ești hipster sau e rău că nu vrei să fii? Niciodată nu m-am gândit din punctul ăsta de vedere, dar m-am gândit acum, după ce în repetate rânduri am surprins ”acuzații” venite din partea a te miri ce persoane mai mult sau mai puțin lipsite de ele însele.
Cum orice trebuie definit, explicat, argumentat științific chiar (ironic), avem nevoie și de o definiție lansată de o autoritate în domeniu, pentru termenul HIPSTER. Nu am găsit, dar am găsit altceva pertinent și în echilibru cu ceea ce se afișează peste tot unde există ceva speculativ-social. Invit oamenii de știință (poate hipsteri) să definească metodologic poate, conceptul actual.
Definiția de pe urbandictionary spune că:
”Hipsterii sunt fete și băieți între 20-30 de ani ce reprezintă o subcultură care apreciază gândirea independentă, contra-cultura, politica progresistă, muzica indie-rock, arta, creativitatea, inteligența și conversațiile spirituale.” (conversații ping-pong, cu umor, amuzante, inteligente, miștocăreli pozitive)
”Hipstăreala e mai degrabă o stare de spirit, dar se deosebește prin vestimentație. Hipsterii resping atitudinea ignorantă a consumatorului mainstream, ei purtând adesea haine vintage sau de la second-hand, jeanși mulați, sneackerși old-school, ochelari de soare cu rame groase. Ambele sexe au tunsori masculine, păr asimetric, răvășit. (...) În ciuda aspectului (aparent) neglijent, sunt indivizi bine educați, deseori absolvenți ai artelor sau științelor, lucru care presupune o doză de creativitate și capacități analitice. Mulți hipster au joburi în domeniul artei și industria modei. Este un mit că majoritatea hipsterilor trăiesc pe banii părinților.”
Hipsterii resping convențiile sociale când vine vorba de întâlniri amoroase și refuză standardele tradiționale de frumusețe. Face parte din dogma hipsterilor să nu se lase influențați de tot ce înseamnă publicitatea și media mainstream, care promovează idealuri etnocentrice ale atractivității. Conceptul androgeniei și al feminismului au influențat mișcarea hipsterilor, astfel că băieții sunt la fel de subțiri și de slabi ca fetele cu care se întâlnesc. Idealul de bărbat musculos și atletic nu este atractiv pentru fete, ele văzând în aceștia un simbol al opresiunii masculine, al sexismului și misoginismului. Nici băieții nu sunt atrași de fetele gen Britney Spears, vopsite blond, bronzate în exces, insipide, care pentru ei reprezintă un simbol al nesiguranței, stimei de sine scăzute, lipsei de inteligență și o lipsă a unei gândiri independente. Hipsterii sunt foarte deschiși, astfel că sunt cei mai predispuși către relații interrasiale”.
Deși hipsterii sunt conformiști în cadrul propriei lor culturi, în comparație cu marea masă, ei sunt pionierii ultimelor tendințe și idei culturale. Spre exemplu, blugii cu aspect uzat, apăruți în marile lanțuri de magazine au fost purtați mai întâi de hipteri, cumpărați din magazine second-hand, cu mulți ani înainte ca acești blugi să fie produși în masă. Ironia este că mulți dintre cei care denigrează hipstereala urmează de fapt, același tipar pe care hipsterii și l-au croit singuri cu mulți ani înaintea lor. Acest fenomen există și în muzică, multe trupe au devenit celebre și cunoscute publicului mainstream doar pentru că hipsterii le-au găsit și le-au ascultat. În momentul în care anumite concepte din modă și muzică au ajuns către publicul mainstream, hipsterii trec mai departe la ceva nou, îmbunătățit.
Cultura ca întreg, rezultată din intervențiile sistematice ale hipsterilor este un efect al schimbărilor în societate, provocând senzații de nesiguranță și resentimente oamenilor care nu mai fac parte din fostele clase culturale guvernante. De exemplu, multe din sentimentele anti-hipster vin din partea genului de băieți cu o cultură minimalizată suburbană, care simt că masculinitatea lor, nesigură dealtfel, le este amenințată pe măsură ce hipsterii sunt tot mai sensibili și inteligenți. Anti-hipsteri sunt și cei care pur și simplu nu pot ține pasul cu schimbarea socială și sunt invidioși pe cei care pot.
Luând în considerare aspectele de mai sus, multe etichete cu crengi și ramuri aferente se pot creiona. Spre exemplu, dacă ești inteligent, creativ și te îmbraci de la second hand, nu înseamnă că ești hipster, dar dacă da, sunt o grămadă de argumente pro:
E mult mai ieftin să te îmbraci de la second hand, rămâi cu bani în buzunar, sau poți să-i pui deoparte pentru a-ți cumpăra o bicicletă. E ok să fii creativ, asta înseamnă că poți rezolva și probleme cotidiene în fața cărora oamenii obișnuiți și-ar da pumni în cap. Inteligența însă, nu te face hipster. Dar dacă te face, asta înseamnă că ești suficient de inteligent încât să-ți dai seama că aceeași țoală pe care dai 300 de lei în magazin, o găsești (dacă ești consecvent) și în altă parte. Masculinitatea în exces este sinonimă cu o stare brută a inteligenței. Și nu mă refer la a fi musculos, dar nici slab. Vopsitul părului e o chestie de gust, nu de hipstereală. Poți să ai botox, buze roz și să citești Coranul. Diferența o face întotdeauna ansamblul. Să nu vrei să folosești însă, pasta de dinți, pe motiv că e prea mainstream, este o exagerare, iar astfel de extreme vin din partea celor chiar nesiguri pe ei, care excluși din însăși ”cultura hipster”, devin mai hipsteri decât hipsterii. O bătălie care pe la noi, se duce la cele mai fine extreme, iar simplul fapt că ești inteligent, creativ, plin de personalitate și alegeri proprii, așa cum mulți nu știu sau nu pot, într-un mod armonios, conduce la eticheta negativă. A nu te conforma unor reguli, nu este sinonim cu a fi hipster. Diferența este motivul. Unii nu se conformează pentru că nici alții nu se conformează, iar alții nu se conformează pentru că au motiv personal, independent de majoritate. Tocmai haosul generat de schimbările dese e singurul care face din peisajul urban ceva colorat, dinamic, ce evoluează până se face praf, transformând banalul într-un adevăr trist valabil, care ne face să râdem: suntem toți la fel, unici.
Și acum să amintesc de o celebră campanie al cărei slogan era așa:
Eu sunt ! Tu ?
