Ce se întâmplă când ești singur acasă, rămâne între tine și pereții tăi. Pereții ăia pe care n-ai dat doi bani în ultima vreme, cărora le e ciudă uneori pe banii dați pe țoale, deși tu stai mai mult în casă. Și ce să faci prea mult în casă, în afară de faptul că îți dorești asta și aștepți cu nerăbdare o noapte liniștită cu tine și cartea ta. Un menage a trois în care lirismul culminează, poftele carnale se inhibă ele pe ele și fizicul se confundă pe sine cu un cotor și o pagină albă cu mult text. Ești pe rând toate literele pe care le citești.
Și e ok. Dar pereții încep să se sature, cartea transpiră în palmele tale, lumânarea tânjește ceva lumină, fizicul tău vrea să-ți iasă din corp, iar vocile pe care le tot auzi nu sunt ale prietenilor imaginari desprinși din lectură. Sunt vocile de la câțiva kilometri distanță, care au dat cartea pe dezmăț, măcar pentru o seară. Au ieșit acolo, în lume, acolo unde inteligența nu se măsoară în conversații, exact acolo unde fizicul e singura inteligență pe care o poți arăta. Nasul ce vine din multe cărți începe acum să-și vadă de rol, ochii fug peste tot, și nu de la stânga la dreapta respectând aliniate, iar picioarele, mâinile, brațele și pieptul încep să-și vadă menirea. Suntem făcuți să atingem, să mirosim, să simțim, să pipăim, să ne mișcăm. De ce preferă totuși, unii, să se ascundă după masca inteligenței absorbite din cărți, în speranța că lipsa lor de normalitate și interes pentru dezmăț, distracție și pipăieli va crește cu multe puncte IQ-ul în ochii celorlalți, ”derbedeii” și ”bagabonții” care o ard noaptea în cluburi?
Am pregătit biletul de intrare și sticla în locul unei seri la lumânare citind cărți pentru elocvență. Pentru că ”dezmățul” e mai bun decât o seară singur acasă. Dezmățul îți dă încredere în corpul tău, îți ascute simțurile, te cunoști, te simți, rezonezi cu tine și alții, în același timp sau pe rând. Te miști, arzi calorii, mai vezi și altfel de oameni, nu doar pe tine în oglindă. O noapte de distracție și dans în oraș te face să te trezești alt om, te face să-ți prețuiești mai mult serile pe cont propriu, sau să înțelegi mai bine drama personajelor care suferă din cauza lipsei de distracție în viața lor. :D
Dezmățul nu are sens de ceva imoral, aici, dar e singurul cuvânt care-mi place cum sună. Chiar și în poveștile de a doua zi...
